Elena Gheorghe vorbește cu zâmbet cald despre cum ține echilibrul între scenă și casă: reguli clare pentru copii, negocieri asumate între părinți și o dragoste care se reaprinde, mai ales când munca îi pune față în față pe doi perfecționiști. Artista descrie un echilibru fragil, dar funcțional, în care micile cutremure întăresc căsnicia.
Acasă, Nicholas și Amelie trăiesc dinamica firească a doi frați: multă alergătură, îmbrățișări și contraziceri mărunte. Iubirea este prezentă, iar regulile au devenit ancora care îi ține pe toți uniți.
Elena Gheorghe: reguli în casă, liniște în suflet
Elena mărturisește că, după perioade lungi pe drumuri, ea și soțul au căzut în capcana firească a răsfățului: întorși acasă, încercau să le facă pe plac copiilor, din dorința de a le alina dorul. Așa au apărut „micile reguli” care au reașezat lucrurile pe făgașul bun. „Suntem o echipă destul de bună”, spune artista, subliniind că disciplina blândă a devenit colacul de salvare al familiei.
Nu e vorba despre reguli aspre, ci despre limite simple, sănătoase, pe care mulți părinți le-ar recunoaște: ore de somn respectate, timp chibzuit la ecrane și sarcini potrivite vârstei. Fără a le divulga pe toate, Elena insistă că „mărunțișurile” zilnice, puse la punct, păstrează liniștea din casă.
„Ne-am făcut niște reguli ale noastre”, spune ea scurt, cât să înțelegi că structura nu le-a răpit libertatea, ci le-a dat răgaz să fie părinți prezenți, nu doar „Moș Crăciun” după fiecare avion. Iar când tentațiile apar – culcat mai târziu, tableta „încă cinci minute”, treburile amânate – regulile sunt acolo, ca un semn de „Stop” pe care toată familia îl respectă.
Ideea centrală rămâne: regulile nu strivesc copilăria, ci o protejează. Atunci când părinții lipsesc mult, consecvența face diferența. Iar faptul că hotărârile sunt luate „în doi” le dă copiilor siguranța că mesajul e același, fie că-l aud de la mamă sau de la tată.
Elena Gheorghe despre echipa de părinți: planuri, negocieri, direcție
„Facem planurile, știm exact ce avem de făcut în fiecare zi”, spune Elena despre felul în care familia își aranjează programul. Nu înseamnă ordine militărească, ci un ritm care le permite tuturor să-și audă vocea: părinții decid, copiii sunt ascultați, iar direcția finală e stabilită cu grijă.
Artista recunoaște că autoritatea se impune mai bine cu răbdare. Nu cu „trebuie” strigat, ci cu explicații și pași mici. „Îi ducem acolo unde trebuie să ajungă”, subliniază ea, nu „îi împingem”. Iar când apar obiecțiile – oboseală, lipsa chefului, negocieri fără sfârșit – părinții rămân pe poziție, cu ton calm, dar ferm.
Important este că direcția nu se pierde: „Noi îi îndrumăm pe ei”, punctează Elena. Filosofia aceasta de parenting se vede în gesturi mărunte, repetate zi de zi: teme duse la capăt, somn suficient, timp de joacă bine dozat și responsabilități potrivite vârstei.
Iar pentru că adolescența e deja prezentă, realitatea îi obligă să fie agili. Fiul lor, Nicholas, are 14 ani, iar răbdarea devine strategie.
Când părinții trag în aceeași direcție, regulile nu mai par pedepse, ci balustrade. Așa familia rămâne pe poteca bună, chiar și în zilele cu nervi, teme complicate sau instrumente muzicale împrăștiate prin casă.
Elena Gheorghe: scântei la birou, pace în vacanță
Elena nu ascunde că între ea și soțul ei apar frecvent scântei când vine vorba de partea profesională. Când doi perfecționiști vor „cel mai bine pus la punct concert”, divergențele sunt aproape garantate. Diferențele de viziune nu se rezolvă bătând din palme, dar se gestionează cu maturitate.
Cheia, spune artista, este să nu aduci tensiunile în casă. Munca rămâne la ușă, iar familia e spațiul în care te reîncarci. În vacanțe, cei doi spun că sunt ca într-o „lună de miere” – o pauză în care cuplul se reîmprietenește, fără liste de sarcini și fără cronometru.
„Suntem amândoi perfecționiști”, admite Elena, iar perfecționismul, deși ridică ștacheta spectacolului, cere răbdare dublă acasă. De aceea, lasă mereu loc de dialog: unul se calmează, celălalt ascultă, apoi lucrurile se așază.
Distanța dintre scenă și sufragerie se măsoară, de fapt, în încredere. Fiecare discuție aprinsă de la „birou” rămâne acolo, iar acasă intră doar poveștile frumoase, repetițiile cu zâmbet și planurile care apropie familia.
Nicholas și Amelie, copiii Elenei Gheorghe: energie, contraziceri și îmbrățișări
În casă, ritmul e alert: doi copii activi, două temperamente vii și o soră care încă iubește jocul. Nicholas e deja adolescent, iar Amelie este încă un copil – diferența de vârstă aduce uneori scântei. Se aleargă, se contrazic, apoi se împacă și o iau de la capăt.
Aceasta e normalitatea pe care părinții o au în grijă: suflă în pânze când corăbiile mici se lovesc și pun accent pe bunătate, respect și împărțit cinstit. Mai sunt și zile fără reușită, recunoaște artista, dar important este efortul constant de a-i aduce din nou la mijloc.
Între doi frați, iubirea nu e liniară: azi își împart jucăriile, mâine numără la secundă cine a stat mai mult la ecran. Părinții, însă, sunt metronomul: același mesaj, același ritm, aceeași direcție. Așa se face că furtunile trec repede, iar îmbrățișările câștigă.
Nu lipsesc nici momentele în care părinții își amintesc de propria copilărie: cearta între frați e un clasic al casei românești. Important este cum transformi zarva în lecție: cu blândețe, cu fermitate și, când e cazul, cu umor.
Iar în zilele bune, răsplata e pe măsură: doi frați tandri, doi părinți care se uită înduioșați și un cămin care, deși aglomerat, rămâne cald.
De la Mandinga la o căsnicie trainică — Elena Gheorghe
Povestea lor începe pe scenă: s-au cunoscut pe vremea când făceau parte din aceeași trupă, într-un ritm în care concertele și repetițiile dădeau ora exactă. Între timp, scena s-a transformat în puntea care i-a dus la altar.
Cununia lor, în 2012, a deschis un capitol nou: familie, casă, doi copii și o alianță care a crescut în timp. Astăzi, după ani de muncă, turnee și nopți pe drum, vorbesc deschis despre cum rămân împreună: reguli, comunicare și respect.
Nicholas Răzvan și Amelie Nicole sunt centrul universului lor. Nu doar că îi inspiră în proiecte, dar le testează răbdarea, inteligența și simțul umorului. Și, poate cel mai important, le reamintesc că în familie nu există scenă principală și culise: totul e la vedere.
Imaginea de „cuplu longeviv” nu e un clișeu, ci rezultatul multor decizii mici, luate corect. Iar atunci când drumul devine încurcat, cei doi revin la prescripția care nu dă greș: timp pentru ei, timp pentru copii, timp pentru muzică.
În această ecuație, succesul nu se măsoară doar în săli pline, ci și în seri liniștite în familie, când regulatorul de volum rămâne la zero, iar poveștile se spun pe rând.
Desenul final e limpede: o familie care și-a găsit ritmul. Reguli puține, dar ferme, muncă multă, dar ținută la ușă, și doi copii care învață, zi de zi, că iubirea se dovedește prin fapte, nu doar prin declarații. Restul sunt detalii care, cu răbdare, se așază singure.
