Daniela Gyorfi povestește că, în anii de liceu, mergea după școală la spital, la mama ei. Într-un interviu pentru Cancan, cântăreața își amintește că voia să termine studiile, să își ajute mama și să găsească o cale de a ieși din sărăcie.
Adolescența cu lipsuri și începutul carierei sunt două etape despre care artista vorbește deschis. Se descrie drept o fată mai retrasă în liceu, dar recunoaște că atenția primită în 1991, când începuse să cânte și apărea în ziare, i-a alimentat orgoliul.
Liceul, între cursuri și vizitele la mamă
Întrebată dacă era timidă sau prima la năzbâtii, Daniela Gyorfi spune că nu fusese nici Miss Boboc. Situația grea din familie îi ocupa timpul și îi stabilea prioritățile: după cursuri, se grăbea să ajungă la mama aflată în spital.
„Veneam la școală și după fugeam la mama la spital, nu aveam cum să fac ceva deosebit. Duceam o luptă să termin liceul, să fac ceva, să o pot ajuta pe mama, să pot să ies din sărăcie. Am avut alte priorități.”
Își amintește că lumea nu o vedea prin cluburi. Nici astăzi, după atâția ani de activitate artistică, petrecerile până dimineața nu reprezintă pentru ea o mare bucurie. Dorința de a termina liceul și de a-și ajuta mama era ceea ce o preocupa atunci.
Lipsurile se simțeau și în lucrurile obișnuite ale adolescenței. Pe la 17 ani, începuse să se uite în oglindă și să fie preocupată de aspectul ei, însă era prea săracă pentru a avea haine. A revenit la această amintire vorbind despre cochetăria fiicei sale, în care recunoaște o preocupare pe care o avusese și ea.
Din liceu păstrează și amintirea primei iubiri, pe care o plasează aproximativ în clasa a XII-a. Îi plăcea un coleg, dar spune că nu și-a pierdut capul. Își amintește că băiatul venea acasă să ceară prietenia fetei și vorbește cu drag despre sentimentele acelei vârste.
Când este întrebată despre cea mai grea lecție primită de la viață, răspunsul ei se întoarce tot la mamă. Pentru Daniela Gyorfi, cea mai grea încercare a fost moartea acesteia, mai dureroasă decât momentul în care rămăsese paralizată. Cel mai greu a fost, spune ea, „momentul când mama nu a mai fost lângă mine”.
Ce a schimbat celebritatea din 1991
Cântăreața recunoaște că a existat o perioadă în care succesul i s-a urcat la cap. Își amintește că, în 1991, începuse să cânte, avea o imagine publică și își vedea fotografiile în ziare. Atenția primită o făcea să se simtă puternică și sigură pe sine.
„Am avut o doză de teribilism, dar niciodată dus la extrem.”
Spune că nu obișnuia să se dea mare, deși admite că avea un ego. Când explică de ce a rămas în showbiz, pune accent pe caracterul ei și pe felul său de a fi, alături de munca și susținerea publicului despre care vorbește în același interviu.
Între momentele în care s-a simțit fericită amintește premiile de la Mamaia, faptul că are bani acasă și lucrurile pe care reușește să le facă. Vorbește și despre bucuria adusă de familie și de realizările lor, după anii în care ieșirea din sărăcie era una dintre marile sale dorințe.
Publicul, criticile și munca din spatele carierei
Începutul carierei a însemnat și critici legate de imaginea sexy pe care o alesese. Daniela spune că i-a fost greu și că a avut nevoie de timp pentru a trece peste comentariile răutăcioase. Consideră că mulți vorbeau fără să cunoască lucrurile, iar controversa îi aducea și vizibilitate.
Unele comentarii încă o enervează; peste altele reușește să treacă. Când vine însă vorba despre carieră, reperul ei rămâne reacția celor pentru care cântă: „Cel care decide este publicul”.
Artista spune că îi place să se reinventeze și că își asumă alegerile, inclusiv trecerea spre manele. Acceptă că imaginea și muzica ei pot stârni controverse și că viața de persoană publică vine cu experiențe bune și rele.
Le mulțumește lui Dumnezeu și oamenilor care o susțin pentru faptul că are în continuare evenimente. Îi place ceea ce face și spune că iubește oamenii. Întrebată de unde găsește energia să continue, nu oferă o rețetă a succesului, ci descrie efortul care i-a însoțit cariera:
„Muncă, muncă și iar muncă, ore întregi de plâns și de râs. Cu bune și rele, asta mă ține în față.”