Oana Roman a stârnit o dezbatere amplă după ce a denunțat programul sufocant al fiicei sale, Isa, și volumul de teme „de pe o zi pe alta” care le răpește copiilor bucuria și răgazul. Vedeta a descris cronologic seara grea a fetei și a atins un subiect recurent: ore multe la școală, și mai multe teme, aproape zero timp liber.
În centrul discuției se află un profesor și o întrebare cu greutatea unei lecții de viață. Isa, 11 ani, a ridicat problema cu maturitate, iar mama ei a transformat momentul într-un apel la măsură și bun-simț în școală.
O zi de maraton pentru Isa: nutriționist, tenis și apoi două pagini de teme la matematică
Oana Roman a descris o după-amiază comprimată: consultul săptămânal la nutriționist, antrenamentul de tenis programat la ora 18, iar după întoarcerea acasă – teme consistente la matematică „de azi pe mâine”. Toate acestea, după o dimineață care a început cu un test la matematică, chiar la prima oră.
„Isa a avut după școală consultul săptămânal la nutriționist, tenis de la ora 18 și acum are de făcut de azi pe mâine două pagini de exerciții la matematică, în condițiile în care azi, la prima oră, a dat test la matematică”, a scris Oana, subliniind ritmul care apasă pe umerii copiilor. Mărturia este clară: programul școlar nu se oprește la clopoțel, ci continuă acasă, până târziu.
În acest puzzle zilnic, fiecare piesă apasă: consultații, sport, teme, iar peste toate, presiunea notelor. Oana nu contestă importanța studiului și a disciplinei, ci modul în care sarcinile se îngrămădesc peste un copil care are nevoie și de joacă, și de odihnă.
Mesajul ei nu a fost un simplu of, ci un instantaneu de generație: copii care respiră între două ore și caută o pauză reală. Când temele se numără în pagini întregi după un test matinal, întrebarea „cât e prea mult?” devine inevitabilă.
„Ce e în capul unor profesori?” – Nemulțumirea care a reaprins discuția
„Eu nu înțeleg ce e în capul unor profesori. Unii copii mai au și alte activități în afară de școală. De ce să le dai trei ore de teme minim, de pe o zi pe alta?” – a întrebat răspicat Oana Roman, arătând spre o realitate cu care mulți părinți s-au confruntat măcar o dată. Tonul nu a fost unul de război, ci de alarmă: e prea mult, prea des și prea repede.
Nemulțumirea ei nu vizează școala în ansamblu, ci acea exigență care transformă temele într-un maraton zilnic fără suflu. Când exercițiile se adună imediat după un test, logica oboselii înlocuiește logica învățării. Iar pentru un copil care abia prinde timp de aer, fiecare pagină în plus înseamnă minute tăiate din copilărie.
Oana a pus reflectorul pe măsură. Nu contestă rigoarea, dar cere echilibru, astfel încât activitățile complementare – sportul, pasiunile, timpul cu familia – să nu devină un lux. Între performanță și epuizare este o linie subțire, pe care părinții o simt primii când își văd copilul frânt după teme.
De aici până la întrebarea „de ce trebuie să reparăm acasă ceea ce trebuia consolidat la clasă?” nu mai e decât un pas. Când elevii pleacă de la școală cu rucsacul plin și se întorc a doua zi la fel de încărcați, poate că semnalul nu vine de la copii, ci de la adulții care le impun ritmul.
Replica Isei, tranșantă: „Dacă noi, la 11 ani, trebuie să învățăm atâtea…”
În toată agitația, Isa a venit cu o întrebare care a surprins: „Mami, dacă noi, la 11 ani, trebuie să învățăm toată programa de la atâtea materii, de ce avem câte un profesor la fiecare materie? De ce nu avem un profesor care să știe toate materiile așa cum trebuie să le știm noi? Dacă nouă ni se cere să învățăm atâtea, un adult de ce nu ar putea?” A fost momentul în care copilul a transformat frustrarea în logică simplă.
Cuvintele Isei au fost o oglindă pentru sistem. Nu e ironie, ci un semnal de alarmă: dacă standardele sunt atât de înalte pentru copii, atunci măsura pentru adulți nu ar trebui să fie cel puțin la fel de clară. Întrebarea fetei a scos la iveală nevoia de coerență.
Reacția Oanei a fost pe măsură: surprindere și tăcerea grea care apare când copilul îți spune, cu inocență, un adevăr rostit rar de adulți. În spatele întrebării se vede oboseala: oricât de harnică, o fetiță de 11 ani nu poate duce zi de zi povara unor sarcini gândite pentru oameni mari.
În loc să ațâțe conflictul, Oana a pus această replică în lumină: nu ca pe o răzvrătire împotriva școlii, ci ca pe un apel la echilibru. Când elevii cer măsură, adulții ar trebui să-și ia notițe.
„Vorbește, dar prea rar!” – Dorul de tată și lecția despre a face față suferinței
Dincolo de teme și presiune, mai e o rană care nu se vede în caiete. Oana a mărturisit că Isa vorbește rar cu tatăl ei, Marius Elisei, iar această distanță o întristează profund. Fata nu înțelege cum s-a ajuns aici, după ani în care se simțea „echipă” cu el.
„Vorbește, dar prea rar! Eu nu încerc să o influențez. La ce mi-ar folosi să îi spun: «Tatăl tău face rău, e rău, nu e un tată bun!»? Nu m-ar ajuta la nimic!”, a explicat Oana. În locul cuvintelor grele, a ales onestitatea: „Mami, nu am de unde să știu de ce! Nu pot să răspund la întrebarea aceasta”. E genul de discuție în care părintele, oricât de puternic, recunoaște că nu are toate răspunsurile.
A urmat sfatul simplu, dar greu: „În viață o să ai momente în care o să te întrebi de ce se întâmplă niște lucruri și nu vei găsi răspuns. Trebuie să înțelegi că respectivele situații trebuie să le iei ca atare și să le înfrunți”. Pentru un copil care își caută tatăl în amintiri, aceste cuvinte pot fi ancoră.
„Treci printr-o suferință, nu ajută la nimic să o ascundem sub covor sau să ne prefacem că nu există. Cea mai bună soluție de a trece peste o suferință este să o înfrunți, să treci prin ea!”, a adăugat Oana. Fără teatralitate, doar un adevăr care doare, dar vindecă.
Profesorul, în centrul nemulțumirii, și întrebarea care nu dă pace: cât e corect să ceri unui copil?
În centrul discuției s-a aflat și un profesor concret, cel care a cerut temele „pe mâine”, imediat după test. Fără a indica numele, supărarea s-a auzit limpede: când programa e stufoasă și ziua elevilor e plină până la refuz, câteva pagini în plus cântăresc cât un sac de nisip.
Această nemulțumire nu e răzmeriță, ci o rugăminte. Un copil nu e o foaie de calcul, iar progresul lui nu se măsoară doar în exerciții rezolvate. Când energia se topește pe drum între școală, cabinet și terenul de sport, tema de acasă ar trebui să consolideze ce s-a predat, nu să strivească ultimele resturi de răbdare.
Iar când chiar copilul spune: „De ce ni se cere nouă să știm tot?”, e momentul în care ar trebui să ne uităm la felul în care împărțim greutatea. Nu înseamnă să lăsăm frâiele, ci să ajustăm pasul, pentru a nu pierde pe drum bucuria învățării.
Un profesor bun rămâne în mintea elevilor nu prin teancul de teme, ci prin felul în care îi ajută să înțeleagă, să lege ideile, să prindă curajul de a întreba. Aici e locul pentru tact, dozaj și acel „destul” spus la timp.
Între ambiție și echilibru: ce își dorește Oana pentru copilul ei
Din tot ce a relatat, se vede limpede: Oana își dorește pentru Isa disciplină, grijă de sine și sport, dar și ore în care copilul să fie copil. De aceea mesajul despre temele grăbite și testele lipite de alte sarcini a fost atât de apăsat. Când ai un copil conștiincios, soluția nu e să îndeși mai mult, ci să așezi lucrurile cu cap.
Tonul ei a rămas până la capăt unul de părinte lucid: nu a aruncat vini în stânga și-n dreapta, nu a pus etichete pe toți profesorii, ci a descris punctual o nedreptate trăită acasă, într-o seară lungă și grea. Dincolo de tensiune, a cerut rigoare cu măsură și empatie.
Iar Isa, cu întrebarea ei scurtă și tranșantă, a făcut mai mult decât să-și apere seara: a apăsat butonul de trezire pentru cei care cred că performanța înseamnă, obligatoriu, supraîncărcare. Copiii nu sunt roboți, iar școala nu ar trebui să-i transforme în alergători de anduranță fără linie de sosire.
Poate că, de aici înainte, dialogul dintre părinți și profesori ar trebui să pornească de la realitatea din case: teme făcute cu ochii pe ceas, după sport și consultații, după o zi pe drumuri. Când înțelegi ziua copilului, înțelegi și cât poate duce. Atunci, măsura vine singură.
Finalul acestei povești nu este o ușă trântită, ci o fereastră deschisă: o mamă cere echilibru, o fiică pune întrebarea corectă, iar o comunitate de părinți și profesori e invitată să decidă împreună cât e prea mult. Iar răspunsul, oricât ar întârzia, nu poate ignora vocea calmă a unui copil de 11 ani.
