Octombrie 2003 a rămas o amintire vie pentru Mara Bănică: o zi îngheţată la Iași, transmisii în direct şi o întâlnire neaşteptată care i-a zguduit sufletul. Ea povestește că a fost acreditată ca presă şi că a început transmisiunile chiar la ora 6 dimineaţa, dar ceea ce i-a rămas în inimă a fost o scenă simplă, plină de semnificaţie.
Pelerinajul: frig, cozi şi o atmosferă de pioşenie
Ziua de 14 octombrie 2003 a fost descrisă de jurnalistă ca una cu temperaturi extrem de scăzute, însă mii de pelerini au umplut din zori zona Catedralei Mitropolitane din Iași. Cozile se întindeau pe zeci de metri, iar frigul părea să accentueze efortul celor veniţi pentru a se ruga la raclă.
În acea dimineaţă, atmosfera solemnă şi migala credincioşilor au fost fundal pentru transmisiunile jurnalistice: pelerini care aşteptau, gesturi de rugăciune şi momente de tăcere în faţa raclei. Chiar şi oamenii care ofereau ceai şi mâncare au făcut parte din tabloul unei zile în care solidaritatea s-a simţit la fiecare pas.
Mulţimea şi frigul au creat şi situaţii tensionate: unii încercau manevre pentru a se strecura înainte, jandarmii rămânând neclintiţi în faţa încercărilor. Tocmai acest cadru — auster şi plin de emoţie — a făcut gesturile mici să pară, în ochii Marei, cu atât mai importante.
Acreditarea şi transmisiunile: o zi de muncă la sânul pelerinajului
Mara Bănică povesteşte că avea o acreditare pe care scria „presa” şi că, graţie acesteia, putea trece de gardurile de protecţie ori de câte ori era nevoie. Prima sa emisie live a pornit la ora şase dimineaţa, iar pe parcursul zilei a făcut transmisiuni repetate, din oră în oră.
Meseria de jurnalist a lăsat loc, în acea zi, şi pentru momente personale: înainte de prima transmisie, Mara a mărturisit că s-a rugat la raclă pentru ca mama ei să îşi găsească un serviciu, fiind o perioadă dificilă în familie. Această credinţă personală a dat nuanţă muncii ei de la faţa locului.
Jurnalista rememorează şi gesturile oamenilor din jur: credincioase care i-au oferit ceai sau ceva de mâncare în timpul transmisiunilor, mici semne de omenie într-o zi obositoare. Toate aceste detalii compun portretul unei zile în care reportajul şi emoţia s-au împletit.
Întâlnirea cu bătrâna: gestul care a rămas în suflet
Momentul pe care Mara îl evocă cu emoţie a fost întâlnirea cu o femeie în vârstă care a cerut ajutor pentru a trece de gard. Jurnalista spune că o chemare inexplicabilă a determinat-o să se întoarcă şi să o ajute pe bătrână să ajungă până la raclă.
Încet şi cu paşi măsuraţi, au ajuns la raclă; bătrâna s-a rugat pentru câteva clipe, apoi Mara a condus-o înapoi în mulţime, dincolo de gard, în siguranţă. Gazda acelei clipe i-a mărturisit că venea la Sfânta de 50 de ani şi că simte că nu va mai mai putea veni. Acele cuvinte au părut o frângere de suflet.
Gestul, simplu şi protector, a rămas în memoria Marei ca o dovadă că binele poate învinge, chiar şi într-o zi aspră de toamnă. Întâlnirea a lăsat o impresie puternică şi a deschis în sufletul jurnalistei o serie de întrebări despre semne şi menire.
Ce a scris Mara şi ce a mărturisit public
În postarea făcută pe Facebook, Mara a rememorat întreaga zi: frig, transmisiuni din oră în oră şi faptul că a fost singura oară când a ajuns chiar pe 14 octombrie la Sfânta Parascheva.
Despre bătrână, Mara a povestit că, la plecare, femeia i-a mulţumit şi i-a spus că „ai inima bună” — o frază scurtă, dar cu greutate, care a rămas în sufletul jurnalistei. Această apreciere sinceră a mutat pentru ea experienţa din registrul profesional în cel personal.
Mai mult, Mara a mărturisit în acel text că are convingerea că bătrâna „nu a existat aievea”, sugerând că întâlnirea ar fi avut o încărcătură spirituală: o încercare, un semn sau chiar o întâlnire cu Sfânta Parascheva, interpretare care i-a întărit credinţa.
Ce a rămas din acea zi: învăţături şi reflecţii
Dincolo de transmisiuni şi de efortul jurnalistic, episodul a lăsat în urmă o lecţie despre omenire: un gest modest — a duce o bătrână până la raclă şi a o readuce în siguranţă — poate să aibă valoare de simbol. Pentru Mara, acel moment a avut greutatea unei revelaţii.
Istoria personală pe care a împărtăşit-o — rugăciunea pentru mama sa, oferirea de ceaiuri primite de la credincioase şi dialogul cu bătrâna — conturează portretul unei zile care i-a schimbat perspectiva asupra oamenilor din jur. Adevărul simplu al unui gest face adesea mai mult decât cele mai elaborate discursuri.
În final, Mara a ales să mulţumească pentru acea experienţă, considerând-o un dar care i-a amintit că binele şi credinţa se arată în cele mai neaşteptate feluri — uneori sub forma unei femei bătrâne, de mâini tremurânde, care te numeşte cu blândeţe „om cu inimă bună”.
O întâmplare aparent mică, trăită în frigul unei dimineţi de octombrie, i-a schimbat Marei Bănică privirea asupra oamenilor şi a credinţei — şi a rămas, peste ani, o poveste pe care a ales să o împărtăşească.
