Andreea Esca s‑a întors acasă — un lift mic, o ușă deschisă, o cameră plină de amintiri — și a transformat o vizită la părinţi într‑un moment de nostalgie sinceră. Prezentatoarea a retrăit clipe din copilărie şi a împărtăşit urmăritorilor detalii care ating la suflet.
Andreea Esca: întoarcerea în casa copilăriei — o vibrație de copil la 53 de ani
Revederea locului în care ai crescut lovește altfel: Andreea Esca a remarcat liniștea coridorului, mirosul familiar şi lucrurile care aproape nu s‑au schimbat. La 53 de ani, prezentatoarea s‑a întors în apartamentul în care a copilărit pentru a‑şi vedea părinţii, iar momentul a fost încărcat de un sentiment dulce‑amărui.
Fotografiile şi filmările publicate surprind reacţia firească a cuiva care revine acasă: emoţie, zâmbet discret şi acea clipă în care totul pare să pulseze dintr‑odată. Vizita a avut loc recent; materialele au fost făcute publice pe 19 decembrie 2025.
La capătul coridorului, întâlnirea cu părinţii — Dumitru, în vârstă de 86 de ani, şi Lucica, 84 de ani — a fost un gest de afecţiune şi respect. Fiecare revenire în apartamentul copilăriei pare să readucă cu sine o cutie cu amintiri care nu se demodează.
Andreea Esca: camera mamei — un altar al mândriei și al posterelor
Camera mamei apare ca un spaţiu cald, în care fotografia familiei şi obiectele personale ocupă loc de cinste. Pe ușa unui dulap se văd coperţi de reviste şi postere cu Andreea Esca şi cu fiica ei, Alexia Eram, lipite cu grijă de‑a lungul anilor — un semn simplu, dar puternic, al mândriei familiale.
Andreea a observat contrastele din camera mamei: pe o parte, postere cu actori precum Alain Delon şi BB (Brigitte Bardot); pe cealaltă parte, portretele familiei. Această convieţuire între lumea spectacolului şi afecţiunea pentru cei dragi arată o legătură păstrată prin obiecte.
Imaginea postelor şi a coperţilor nu e doar un colaj de hârtie; este o cronică sentimentală a unei mame care, într‑un fel, a trăit în jurul lumii mondene, dar şi‑a păstrat cu sfinţenie rolul de mamă şi bunică. Fragmentele lipite pe uşă spun povestea unei familii implicate, chiar şi din umbră, în viaţa publică a fiicei lor.
Andreea Esca: tatăl și bibliotecile — rafturi care mărturisesc pasiuni
Camera tatălui este dominată de cărţi: rafturi pline, teancuri răsfoite şi volume care par să aştepte să fie citite din nou. Prezentatoarea a glumit la figurat despre „creierul” care adună atâtea cărţi, dar admiraţia pentru cultura acumulată a fost clară.
Într‑un colţ al camerei, Alexia Eram şi alte generaţii pot regăsi volume care le‑au însoţit părinţii; pentru Andreea, cărţile din copilărie au reprezentat repere şi ancore emoţionale. Ea a povestit cu umor despre câteva dintre lecturile sale favorite, iar amintirile au adus şi zâmbete.
Lecturile semnalează rădăcinile unei familii care a valorizat educaţia: tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama a fost asistentă medicală la Institutul Oncologic, creând un mediu în care cărţile şi munca au dirijat viitorul copiilor.
Andreea Esca: responsabilitate și tandrețe — rolurile se inversează
Mesajul rostit simplu într‑un Insta Story de Andreea surprinde o realitate dură: la un moment dat, copiii devin cei care au grijă de părinţi. „Nu e ușor de gestionat când ajungi la vârsta la care ai tu grijă de părinți”, a mărturisit vedeta, exprimând vulnerabilitatea pe care o simt mulţi atunci când rolurile se schimbă.
Această reflecţie oglindeşte o tranziţie pe care o trăiesc, într‑o măsură sau alta, numeroase familii. Gândul la trecerea timpului, la responsabilităţi şi la felul în care ne raportăm la părinţi capătă contur în fiecare gest — o vizită, o conversaţie, o mână întinsă.
În clipul postat apar şi momente cotidiene: urcatul în liftul mic care duce la apartament, zâmbetele simple şi privirile încărcate de poveste. În aceste detalii se ascunde întregul farmec al întâlnirii — nimic nu e spectaculos în sens grandios, dar totul are greutatea sa emoţională.
Andreea Esca: amintiri care se păstrează în lucruri mărunte
Obiectele rămase — cărţi, postere, coperţi de revistă — compun o arhivă afectivă. Ele nu sunt doar lucruri; sunt martori tăcuţi ai unei vieţi: textele preferate din tinereţe, urmele copilăriei, semne ale unor vremuri când cutiile cu amintiri erau deschise mai des.
Pentru Andreea, găsirea unor cărţi preferate — unele afectate odinioară de dinţii unui căţel în copilărie — a creat un moment de tandreţe şi râs, readucând în prim plan fragmente ale unei copilării simple, dar consistente.
Vizita are, pe lângă farmecul nostalgic, şi o dimensiune practică: readuce în discuţie grijile pentru sănătate, confort şi nevoile vârstei înaintate. Este un semnal blând, dar ferm, că timpul schimbă lucrurile — şi că felul în care răspundem spune multe despre noi.
Finalul întâlnirii rămâne deschis: fotografii, îmbrăţişări, promisiuni nerostite de a reveni. Pentru cititor, imaginea rămâne una simplă şi puternică — casa copilăriei devine, pentru câteva clipe, nodul prin care trec toate amintirile unei vieţi întregi.
Înapoi la viaţa publică, Andreea pleacă cu sufletul plin; rămâne însă imaginea unei familii care păstrează cu grijă fragmentele trecutului, pentru că, uneori, ele sunt singurele care ne mai spun cine am fost.
